Punct. Linie. Delete. Erase.

 

Nu îmi este ușor să scriu aceste rânduri deoarece nu îmi place să vorbesc despre mine. Ca să dezvălui ceea ce simt, așa … public, înseamnă că pur și simplu … trebuie!

Poate li s-a întâmplat și altora … ca cineva care îți face „praf” niște ani din viață și brusc să facă … ceea ce trebuia să demonstreze și să consolideze în relație în acei ani care i-a avut, gratuit și întru totul, la dispoziție. Iar toate acestea să se întâmple când tu ai luat, de ceva timp, decizia că nu mai face parte din viața ta și să acționezi în consecință.

Dacă într-adevăr ar fi știut cine sunt, ar știi și faptul că sunt o persoană de cuvânt, cu multă demnitate, nu promit ceea ce nu pot face, dar nici nu mă întorc din drum când am spus: „Gata, totul s-a terminat, fiecare pe drumul lui!”

O astfel de decizie se ia atunci când celălalt te-a adus în pragul totalei dezamăgiri, când singur a spulberat ceea ce este foarte important într-o relație, încrederea și iubirea. Dacă alții aleg să se mintă pe ei înșiși și să accepte să rămână într-o relație toxică, este alegerea și problema lor, eu nu vreau așa ceva, niciodată … de orice natură ar fi această relație … de cuplu ori prietenie. Am luptat pentru valorile care le am și am plătit scump pentru acestea, nu am să permit nimănui să mă transforme în ceea ce eu nu sunt.

Iar eu … asta sunt … nu îmi place minciuna, nu accept „vrăjelile”, „aburelile” și lașitatea, oricât de drag mi-ar fi cineva, când te minte întruna … cum mai poți continua?

Eu una … nu pot, când mi-am pierdut încrederea în cineva, e pentru totdeauna, orice gesturi disperate ar face după aceea.

Am oferit șanse … chiar mult prea multe, nu le-ați meritat, din păcate mult prea mult timp am oferit pentru cine nu merita, sunt anii mei risipiți și care nu se vor mai întoarce niciodată. Nu mai am timp de pierdut, mi-am învățat lecția … ofer șanse, dar nu mai ofer ani, ofer iertare, dar când e meritată și urmată de fapte, gesturi concrete, coerente și care să consolideze relația.

Am pus la plural „nu le-ați meritat” … deoarece această postare este atât pentru tine … „el”, cât și pentru tine „ea”… . Asta este … o trădare nu vine singură …vine însoțită, desigur de cei care îi credeai cei mai de încredere oameni din viața ta!

Nu eu am pierdut, din contră, prin ceea ce ați ales să faceți, m-ați determinat să aleg și eu … să trăiesc cu adevărat, să fac schimbări radicale în viața mea … iar  acum, acest prezent, această cale luminoasă pe care merg  îmi place atât de mult, că nu aș renunța la ceea ce am ales, niciodată!

Așadar … nu mai insistați, e în zadar, deja devine penibil, nu numai că eu oricum nu răspund la apeluri ori pur și simplu închid, dar nu mă interesează nimic din ce spuneți și nici orice ați face, iar lacrimile voastre nu mă fac să simt nici măcar un strop de milă … absolut … nimic!

Și … da … uneori, în viață, orice ai face, este mult prea târziu, așadar nu mai risipiți timp și energie, eu nu mai simt decât: indiferență!

Nu mă impresionează, nu mă interesează, nu mai sunteți în viața mea, nu mai faceți parte din prezentul meu, o spun cu toată responsabilitatea, detașarea, fără resentimente, totul a trecut … nu mai simt absolut nimic!

Vedeți-vă de viața voastră și mergeți mai departe, pe drumul vostru, eu deja … de ceva timp, sunt pe alt drum!sens unic

Anunțuri

„Să fim prieteni sau să avem prieteni?”

Să fim prieteni sau să avem prieteni?

O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi”

„Prietenia se învaţă”

„Prietenia este un lucru foarte serios.

Pentru a fi în măsură să spunem că avem prieteni, ar trebui să fim în măsură să spunem că suntem prieteni.

Persoanele care nu sunt conştiente, nu au prieteni. Chiar dacă ele cred contrariul.

prietenia-super oferta

De altfel, sentimentul de prietenie despre care vorbesc eu poate să fie simţit doar pentru câteva persoane de-a lungul vieţii. Cine spune că are mulţi prieteni, în realitate nu are niciunul. Nu trebuie să-i considerăm prieteni pe cei care se interesează mai mult de lucruri decât de fiinţele umane sau pe cei care nu sunt conştienţi.”

(Albisetti, Valerio, Să fim prieteni sau să avem prieteni?, pg.88)

15 aprilie 2012–Duminica MILOSTIVIRII DIVINE

Plouă necontenit…

Străbătând prin ploaie străzile pustii caut cu privirea ambientul de sărbătoare. Peste tot găsesc o liniște nefirească care nu se potrivește cu dubla sărbătoare a zilei … Duminica Milostivirii Divine, în calendarul apusean și Sfintele Paști – Învierea Domnului, în calendarul răsăritean.

Mă îndrept către Catedrala „Sfântul Iosif” ca să particip la Liturghia solemnă de la ora 15.00, cea dedicată celebrării Milostivirii Divine. Deși am plecat la timp, chiar mult mai devreme decât în mod normal, un mic incident petrecut pe drum mă obligă să întârzii. Am încercat tot posibilul ca să ajung la timp, dar într-o astfel de zi, într-un oraș pustiu, nu am găsit niciun taxi disponibil.

Mă resemnez și parcurg restul drumului pe jos, prin ploaie.

Mergând către Catedrală mă simt „pedepsită” pentru ceva ce nu am făcut. Îmi doresc să nu mă mai simt astfel, mai ales într-o asemenea zi, dar starea se accentuează cu cât mă gândesc mai mult la toate cele întâmplate în ultima vreme.

Toate acestea se învârt în inima și mintea mea derulându-se ca într-un carusel …… vinerea aceea în care preț de câteva clipe inima mea parcă a încetat să mai bată, ca după aceea să simt că nu pot respira de durere, când totul s-a prăbușit peste mine…atunci am trăit propria-mi „Patimă”, deși nu eram, încă, calendaristic vorbind, în Vinerea Sfântă; mă gândesc că oricât de tolerantă, discretă, sinceră, înțelegătoare și deschisă sunt eu…. numai nemulțumiți și mincinoși în jurul meu.

Într-o astfel de zi ar trebui să „tresalt de bucurie”, dar dezamăgirea este atât de sufocant de prezentă în mine că oricât de mult mă străduiesc să simt măcar o zvâcnire de bucurie nu reușesc decât să devin și mai conștientă de neputința mea.

Îmi pare atât de rău că nu reușesc să mă bucur ca atare, mai ales că îmi place atât de mult să mă plimb prin ploaie.

Pe lângă toate acestea am mai primit și un „bonus”, am răcit (din nou), iar tusea oribilă care m-a secat de puteri în aceste zile, mă tulbură exact când mă mai liniștisem și eu: în timpul Sfintei Liturghii. Acum îmi era teamă că dacă fac o criză de tuse, cum am făcut noaptea trecută, o să fiu nevoită să plec de la liturghie deoarece deranjam cu siguranță și știu cum este când cineva îți tulbură rugăciunea, așadar nu doream să fiu tocmai eu un astfel de „parazit”. Slavă Domnului că m-am încadrat în limitele suportabilității și nu a fost nevoie să plec.

De mult am învățat să nu îmi fac niciun fel de plan ori să îmi fac iluzii … în orice zi, indiferent de context, așa și acum, nu am năzuit la un miracol, ori că mi se va întampla ceva de vis în ziua de mare sărbătoare a sufletului meu, dar totuși …parcă…nici așa!

Între timp ploaia s-a oprit. Privesc natura renăscută, adulmec mirosul primăverii și tare îmi place aroma naturii după ploaie.

Fulgerător și tare surprinzător, deoarece nu mă mai gândisem demult la ea, îmi apare „în față” o bună prietenă care a trecut la Domnul anul trecut. Îmi amintesc cum își dorea foarte mult să mergă cu mine la Catedrală, dar mereu amâna….„după ce finalizez cu masteratul sigur, după ce mă întorc din această călătorie …., după…, după… ” și așa au trecut anii. O persoană de excepție, un suflet nobil, dar care a dedicat tot timpul ei carierei. O admiram pentru perseverența și determinarea ei, mă bucuram de fiecare reușită, mai ales că fiind foarte tânără reușise să aibă o ascensiune amețitoare pe plan profesional. Totuși, ori de câte ori aveam ocazia îi reaminteam că „nu numai cu pâine trăiește omul”; mi-a promis că după ce finalizează cu doctoratul o să aibă grijă și de sufletul ei. L-a finalizat și pe acesta…și încă unul…și tot așa…până când s-a îmbolnăvit de cancer. A luptat, a reușit să învingă această boală, un adevărat miracol. După ce s-a vindecat amânarea a revenit și tot cariera era pe primul plan. Totul părea să fie la fel ca altă dată, iar între timp noi nu am mai reușit să ne întâlnim deloc. Era și mai ocupată ca înainte. Când am primit vestea morții ei am fost șocată, nu mai știam nimic de ea de mai bine de un an, dar o credeam preocupată de eterna ei prioritate, profesia. A făcut o altă formă de cancer, nu a recidivat celălalt, acum o altă parte a organismului era afectată. Reușise să strângă o foarte mare sumă de bani și să se opereze în străinătate la cea mai bună clinică în domeniu. A mai trăit o lună după operație. Mereu mă întristez când mă gândesc la tinerețea ei, la cât s-a chinuit, dar știu că a luptat până la final. Nu a reușit să ajungă cu mine la Catedrală, dar știu că a ajuns la biserică, a trecut la Domnul spovedită și împărtășită și de ceva vreme se ocupa numai de sufletul ei, iar Dumnezeu era primul în viața ei.

Am simțit-o atât de prezentă…aveam senzația că mă dojenește pentru că nu am puterea să mă bucur de ceea ce mă înconjoară, mai ales că am privilegiul să trăiesc o nouă primăvară.

Binecuvantare

Deodată și foarte categoric simt nevoia să îi mulțumesc Milostivirii Divine pentru darul vieții! Să Îi mulțumesc pentru că sunt în viață, că mă bucur zi de zi de minunata mea familie, că am spațiul meu unde mă simt ocrotită și iubită  , … acasă!