Mulțumesc, Ami! Mulțumesc, Iulia!

 

Când cineva drag „pleacă” pentru totdeauna, acolo… în „lumea” perfectă și divină, speri că în timp suferința se va diminua.

Intr-adevăr, nu mai sufăr atât de crunt ca acum patru ani cand „a plecat” Ami și ca acum trei ani când „a plecat” Iulia, dar tot mă doare și îmi este dor…

Despre Ami (Ana Maria) am scris aici, acum trei ani :

https://irinadivinamilostivire.wordpress.com/2011/07/25/domnita-ami/

Iulia mi-a fost bună prietenă…mulți ani. Nu am scris nimic despre ea și nici nu ofer prea multe detalii deoarece familia nu vrea aceasta; nici la înmormântarea ei nu au fost decât soțul și părinții…așa au dorit, iar noi ceilalți le-am respectat durerea. Pot să spun doar că avea o carieră absolut fabuloasă, s-a sacrificat mult prea mult pentru această carieră … a ajuns la 35 de ani unde mulți nu ajung nici în două vieți, o admiram pentru aceasta, dar mereu o întrebam: „Tu când îți mai trăiești cu adevărat viața?”… răspunsul varia în funcție de ceea ce avea atunci de finalizat: „Promit că: după masteratul acesta; după doctorat; după ce finalizez cartea acesta…după…după… ” … și la 35 de ani a „plecat”.

Categoric, este absolut necesar să te sacrifici și să lupți în viață pentru idealurile tale, ca sa îți împlinești visurile nu e ușor, e nevoie de dăruire, implicare totală și multe sacrificii, dar la un moment dat e bine să îți dai „voie” să trăiești, să iei un mic răgaz, să te bucuri de ce ai realizat, să iei o „vacanță” bine meritată…pentru o perioadă, ca să te poți reîncărca pentru ceea ce urmează.

Iulia a fost o persoană blândă, bună, generoasă și foarte iubită, a lăsat în urmă numai amintiri frumoase, mult respect și iubire.  Cu ceva timp înainte „să plece” mi-a spus că singurul ei regret este că a sacrificat persoanele pe care le-a iubit și au iubit-o cu adevărat și le-a „furat” timpul… acesta a fost singurul ei regret, că nu și-a făcut timp pentru iubire … .

În ultimii patru ani am trecut prin foarte multe situații dramatice, devastatoare și dureroase, dar de câte ori simțeam că mai am puțin și mă prăbușesc … „apărea” Iulia … ori Ami și mă dojeneau spunându-mi :

„Ești în viață, trăiește … mai poți iubi, visa, spera, mângâia, râde, dansa, îmbrățișa, cânta, crea…bucură-te, lumea e a ta!”

Vă mulțumesc … și îmi tare dor de voi!Ami & Iulia

Anunțuri

Săracă inima me’

O zi ploioasă de duminică, mă îndrept către casă.

În metrou, linişte, parcă nefirească, de obicei nu este astfel, chiar dacă duminica este mult mai degajat decât în cursul săptămânii.

Lângă mine, o pereche de tineri care se ţin strâns de mână, parcă le e teamă să nu se piardă unul de celălalt, tare frumoşi sunt şi este atât de evident că se iubesc.

De obicei, în metrou, citesc, întotdeauna am o carte la mine. Dar acum ţineam cartea în mâini, gândurile îmi tot zburau departe…deşi era o linişte nesperată eu nu mă puteam concentra şi chiar mă amuzam de mine însămi, de starea mea „plutitoare” şi mă gândeam la faptul că am citit de atâtea ori pagini întregi când în jurul meu era gălăgie, iar acum …

Dintr-o dată aud … Săracă inima me’ … mai întâi am crezut că am eu halucinaţii auditive, dar cineva cânta. Un domn dichisit şi trecut de prima tinereţe era cel care cânta. Privea la tinerii îndrăgostiţi şi cânta din străfundurile inimii cu o voce caldă şi plăcută, oftând din când în când…

Priveam la întreaga scenă având senzaţia că asist la o piesă de a lui Eugène Ionesco … tinerii îl priveau nedumeriţi dar fără să îşi desprindă mâinile o clipă, ba chiar se lipiseră şi mai tare unul de celălalt, domnul care cânta se ridicase de pe scaun şi se ţinea de bară proptindu-se în faţa lor, cei câţiva călători care eram în vagon, priveam, fiecare în felul lui, aşteptând deznodământul. În plin recital apare şi unul din cei care asigură paza în metrou venind în grabă ca să intervină, brusc s-a oprit privindu-l nedumerit pe domnul care cânta deoarece nu arăta deloc a cerşetor, din contră, era bine îmbrăcat, dichisit, parfumat şi distins. Dintr-o dată domnul se opreşte din cântat şi se adresează tânărului: „Să nu îi dai drumul niciodată dacă o iubeşti cu adevărat, să nu o răneşti, să nu o laşi să plece niciodată, niciodată….altfel ajungi ca mine…să regreţi amarnic şi amară să îţi fie viaţa, degeaba ai bani, degeaba ai putere nimic nu mai contează …dorul m-a facut si călător prin metrou…poate dau de ea… cine face ca mine…ca mine ajunge…” …. tăcere …

A coborât la prima staţie, tinerii îndrăgostiţi se priveau zâmbind, eu am scos repede ceva de scris ca să îmi notez ceea ce a spus domnul, să pot transmite cu fidelitate toate acestea mai departe. Noi

Am meditat îndelung şi multe zile m-am tot gândit la „întâmplarea” aceasta mulţumindu-i lui Dumnezeu că întotdeauna când a trebuit să aleg….am ales să risc…alegând iubirea, decât să regret amarnic şi să devin un călător rătăcit prin viaţă.