Cei mai mulți oameni vorbesc, dar nu comunică

„Să fim prieteni sau să avem prieteni? O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi”

„A recunoaște răul”

„Nedezvoltarea capacității de deschidere”

„Cei mai mulți dintre oameni, vorbesc, dar nu comunică.

În realitate, nu se deschid către ceilalți. Vorbesc din interes, pentru a se elibera, pentru a se face remarcați, pentru a-și aduce laude, pentru a domina, pentru a controla. Vorbesc din plictiseală, din obișnuință sau pentru că așa fac toți.

Aproape niciodată pentru a se încredința despuiați și dezarmați în mâinile celuilalt.

Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe ori, slăbiciune, ingenuitate, prostie. A se deschide nu e la modă. A devenit tabu. În decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele, tabuurile, interdicțiile. Demult, marele tabu era sexul. Astăzi toți fac sex, cea mai înaltă și cea mai intimă formă de comunicare, după părerea mea, și nici măcar nu se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este folosit sexul, spațiul prin excelență destinat comunicării, tocmai pentru a nu comunica.

Lumea se teme de IUBIRE.

În iubire trebuie să te dezvălui.

Să te deschizi.

În totalitate.

Dar aceasta produce teamă. Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare.

Iubirea si adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmați, implică posibilitatea de a fi răniți, luați în râs, uciși în propriul Eu.

De multe ori se trăiește în mod distorsionat, deformat. Se observă doar ceea ce se dorește: propriile fantasme, propria negativitate, nu realitatea adevărată, a noastră și a celorlalți. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndrăgostiți, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu știm ce este prietenia.

Credem că suntem în relație cu ceilalți, dar, de fapt, rămânem singuri și închiși în noi înșine. Nu intrăm niciodată înlăuntrul celuilalt, până la esența sa. Celălalt este obiectivat, poate urât, venerat, disprețuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în dinamicele psihice profunde care îl însuflețesc.

S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt.

Nu se mai reușește să se privească lumea cu ochii celuilalt.

Se vede doar, și în mod exclusiv, cu propria privire.

Nu se mai suferă împreună.

S-a uitat limbajul empatiei.

Al omeniei.

Și aceasta falsifică totul.

În mod iremediabil.”

 

 

(Albisetti, Valerio, Să fim prieteni sau să avem prieteni?, pg.64-65)

* toate cărțile lui Valerio Albisetti sunt editate de către Editura Pauline

Săracă inima me’

O zi ploioasă de duminică, mă îndrept către casă.

În metrou, linişte, parcă nefirească, de obicei nu este astfel, chiar dacă duminica este mult mai degajat decât în cursul săptămânii.

Lângă mine, o pereche de tineri care se ţin strâns de mână, parcă le e teamă să nu se piardă unul de celălalt, tare frumoşi sunt şi este atât de evident că se iubesc.

De obicei, în metrou, citesc, întotdeauna am o carte la mine. Dar acum ţineam cartea în mâini, gândurile îmi tot zburau departe…deşi era o linişte nesperată eu nu mă puteam concentra şi chiar mă amuzam de mine însămi, de starea mea „plutitoare” şi mă gândeam la faptul că am citit de atâtea ori pagini întregi când în jurul meu era gălăgie, iar acum …

Dintr-o dată aud … Săracă inima me’ … mai întâi am crezut că am eu halucinaţii auditive, dar cineva cânta. Un domn dichisit şi trecut de prima tinereţe era cel care cânta. Privea la tinerii îndrăgostiţi şi cânta din străfundurile inimii cu o voce caldă şi plăcută, oftând din când în când…

Priveam la întreaga scenă având senzaţia că asist la o piesă de a lui Eugène Ionesco … tinerii îl priveau nedumeriţi dar fără să îşi desprindă mâinile o clipă, ba chiar se lipiseră şi mai tare unul de celălalt, domnul care cânta se ridicase de pe scaun şi se ţinea de bară proptindu-se în faţa lor, cei câţiva călători care eram în vagon, priveam, fiecare în felul lui, aşteptând deznodământul. În plin recital apare şi unul din cei care asigură paza în metrou venind în grabă ca să intervină, brusc s-a oprit privindu-l nedumerit pe domnul care cânta deoarece nu arăta deloc a cerşetor, din contră, era bine îmbrăcat, dichisit, parfumat şi distins. Dintr-o dată domnul se opreşte din cântat şi se adresează tânărului: „Să nu îi dai drumul niciodată dacă o iubeşti cu adevărat, să nu o răneşti, să nu o laşi să plece niciodată, niciodată….altfel ajungi ca mine…să regreţi amarnic şi amară să îţi fie viaţa, degeaba ai bani, degeaba ai putere nimic nu mai contează …dorul m-a facut si călător prin metrou…poate dau de ea… cine face ca mine…ca mine ajunge…” …. tăcere …

A coborât la prima staţie, tinerii îndrăgostiţi se priveau zâmbind, eu am scos repede ceva de scris ca să îmi notez ceea ce a spus domnul, să pot transmite cu fidelitate toate acestea mai departe.

Am meditat îndelung şi multe zile m-am tot gândit la „întâmplarea” aceasta mulţumindu-i lui Dumnezeu că întotdeauna când a trebuit să aleg….am ales să risc…alegând iubirea, decât să regret amarnic şi să devin un călător rătăcit prin viaţă.