Cei mai mulți oameni vorbesc, dar nu comunică

„Să fim prieteni sau să avem prieteni? O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi”

„A recunoaște răul”

„Nedezvoltarea capacității de deschidere”

„Cei mai mulți dintre oameni, vorbesc, dar nu comunică.

În realitate, nu se deschid către ceilalți. Vorbesc din interes, pentru a se elibera, pentru a se face remarcați, pentru a-și aduce laude, pentru a domina, pentru a controla. Vorbesc din plictiseală, din obișnuință sau pentru că așa fac toți.

Aproape niciodată pentru a se încredința despuiați și dezarmați în mâinile celuilalt.

Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe ori, slăbiciune, ingenuitate, prostie. A se deschide nu e la modă. A devenit tabu. În decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele, tabuurile, interdicțiile. Demult, marele tabu era sexul. Astăzi toți fac sex, cea mai înaltă și cea mai intimă formă de comunicare, după părerea mea, și nici măcar nu se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este folosit sexul, spațiul prin excelență destinat comunicării, tocmai pentru a nu comunica.

Lumea se teme de IUBIRE.

În iubire trebuie să te dezvălui.

Să te deschizi.

În totalitate.

Dar aceasta produce teamă. Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare.

Iubirea si adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmați, implică posibilitatea de a fi răniți, luați în râs, uciși în propriul Eu.

De multe ori se trăiește în mod distorsionat, deformat. Se observă doar ceea ce se dorește: propriile fantasme, propria negativitate, nu realitatea adevărată, a noastră și a celorlalți. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndrăgostiți, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu știm ce este prietenia.

Credem că suntem în relație cu ceilalți, dar, de fapt, rămânem singuri și închiși în noi înșine. Nu intrăm niciodată înlăuntrul celuilalt, până la esența sa. Celălalt este obiectivat, poate urât, venerat, disprețuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în dinamicele psihice profunde care îl însuflețesc.

S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt.

Nu se mai reușește să se privească lumea cu ochii celuilalt.

Se vede doar, și în mod exclusiv, cu propria privire.

Nu se mai suferă împreună.

S-a uitat limbajul empatiei.

Al omeniei.

Și aceasta falsifică totul.

În mod iremediabil.”

 

 

(Albisetti, Valerio, Să fim prieteni sau să avem prieteni?, pg.64-65)

* toate cărțile lui Valerio Albisetti sunt editate de către Editura Pauline

„A trăi consecinţele”

„Devino ceea ce eşti” – Un parcurs de psihospiritualitate creştină

„A trăi consecinţele”

„Cred că mulţi dintre noi sunt în această situaţie. Pretind ca Dumnezeu să îi ajute mult, dar, în realitate, nu fac nimic pentru a-i permite lui Dumnezeu să îi ajute.

La fel se întâmplă cu relele intenţii.

  Dumnezeu nu permite ca răul să învingă asupra binelui.

Niciodată.

  Am cunoscut mulţi fondatori, de-a lungul existenţei mele. Dar am văzut, deopotrivă, multe fundaţii, multe opere, multe comunităţi care au eşuat… De ce? Probabil era ceva ce nu funcţiona la nivel spiritual.

  Când cineva îşi propune să construiască ceva, să constituie societăţi, fundaţii, asociaţii, ar trebui întotdeauna să se roage şi să invoce protecţia Sfintei Treimi: Tatăl, Isus Cristos şi Duhul Sfânt.

  Eu spun mereu: să facem orice şi dacă este o lucrare plăcută lui Dumnezeu, va dura şi va avea succes, dacă nu, va înceta.

  De exemplu, este dificil ca o lucrare făcută de oameni al căror unic obiectiv este acela de a face bani, să poată supravieţui mult timp.”

(Albisetti, Valerio, Devino ceea ce eşti– Un parcurs de psihospiritualitate creştină, pg.50)

„Drumul vieţii”

„Căutarea” (Prima spirală)

„Căutarea valorii propriei existenţe”

„Fiecare dintre noi are un parcurs personal, în cadrul căruia este protagonist absolut, dacă nu-i lipseşte curajul de a privi în sine, asumându-şi răspunderea pentru binele şi răul pe care-l descoperă acolo.

Aceasta nu e, însă, cu putinţă, dacă rămânem prizonieri ai propriului nostru Eu, de frică, din dorinţa de putere, de succes, împrumutând roluri prestabilite, urmând reguli formale, fugind de suferinţă.”

(Albisetti, Valerio, Drumul vieţii, (Cum să recunoaştem şi să valorificăm aspectele pozitive), pg.11)